Am terminat romanul deunazi si am ramas cu un sentiment de nostalgie. Desi nu imi amintesc copilaria (fara motive speciale ci pur si simplu) si cu atat mai putin liceul (este o perioada pe care, dimpotriva, am uitat-o cu o mare placere voluntar), acest roman mi-a redat acces la unele detalii placute din trecut. Nu am ajuns chiar pana la un dialog sincer cu umbra mea, dar am apreciat mici secvente pe ici pe colo cu un zambet in coltul gurii.

Asadar o poveste calda despre iubire, despre mame si copiii lor, despre copii si umbra parintilor, despre familiile perfecte si parintii imperfecti, despre umbra copiilor, despre cum devenim, ce devenim si cei ce ne ajuta sa devenim.

Hotul care asculta neinvitat visele celorlalti invata cum sa regaseasca fericirea sa si linistea umbrei sale.

Am citit tot romanul printr-un filtru sepia. Mi-a placut senzatia de nostalgie pe care mi-a lasat-o dar mai ales sentimentul de liniste al implinirii.