Am decis sa continui firul lecturilor de seara cu unul din romanele care m-a fermecat foarte mult la prima lui citire.  Este vorba de “Intunecare”, de Cezar Petrescu.

Desi nu este un roman de analiza psihologica, precum “Ultima noapte de dragoste si prima noapte de razboi”,  “Intunecare” este un roman care trebuie citit, din punctul meu de vedere, o data cu romanul lui Camil Petrescu si “Padurea spanzuratilor”, al lui Rebreanu. Aceste trei romane publicate in relativ aceasi perioada ofera trei unghiuri diferite ale societatii romanesti, in epoca schimbarilor , a razboiului. “Intunecare” este un roman “social”, mai curand.

Imi permit sa fac o paralela intre Radu Comsa si Stefan Gheorghidiu, desi cei doi sunt personaje construite intr-un mod foarte diferit. Si la unul si la celalat intalnim lipsa de adaptabilitate, schimbarea punctului de vedere in urma unei realitati noi, crude si violente (pe care personajele nici nu o banuiau pana la momentul confruntarii : realitatea razboiului si urmarile personale acesteia pentru fiecare). Desi in constructia lui Comsa, Cezar Petrescu nu reuseste sa atinga tehnica de analiza psihologica pe care o vedem la Stefan Gheorghidiu, “Intunecare” este un roman valoros pentru pasajele sociale pe care le surprinde dupa razboi si in timpul razboiului.

Handicapul fizic pe care il capata Radu Comsa in timpul razboiului ii bulverseaza toate valorile, impingandu-l intr-o stare de inadaptabilitate , decadere. Handicapul fizic a lui Comsa il regasim in partea a doua a romanului la toate personajele, fara nici o exceptie, sub insa alte forme. Acest handicap este de fapt urmarea, consecinta personala a razbouiului pe fiecare individ. In cazul lui Comsa rana persista in a se contura mai intai fizic, ca un pretext pentru psihic, contrar lui Gheorghidiu care este de la bun inceput  lovit psihic.

Am auzit si citit cateva critici la adresa acestui roman de genul: “roman lung si neconsolidat”, confuzie datorita unei multitudini de personaje … As spune ca este gresit sa citesti Intunecare pentru a-l reduce la un personaj individual si ca tocmai valoarea acestuia sta in fresca pe care o prezinta: un amalgam de personaje care formeaza personajul central: societatea. Fara a  intra in introspectiile fiecarui individ, avem o introspectie a societatii romanesti. Este adevarat ca uneori lipsesc anumite accentuari ale unor transformari psihologice, dar aceste lispuri sunt compensate de redarea faptelor, pe care cititorul este indemnat sa le judece singur. Invitaie la un exercitiu de imaginatie.

Un roman mult mai romantat decat “Ultima noapte de dragoste …” , dar cu forta si caracter. Radu Comsa este un personaj care porneste la drum cu aspiratii, ca si Gheorghidiu, cu o poveste de dragoste ca si Gheorghidiu, cu orgoliu ca si Gheorghidiu. Despartirea de Luminita si implicit familia acesteia (vezi discutia cu Alexandru Vardaru la despartire)  este in primul rand motivata de acelasi orgoliu care a motivat si iubirea lui Gheorghidiu. Difera cert cele doua ipostaze dar exista un motor comun.

 

*Daca ar fi sa dau o culoare acestui roman, as trece de la galben de soare si verde praz la verde cenusiu si gri rece, intunecat de asfalt plin de balti si de noroi, intr-un loc umed si umbros… Si as trece fara intermezzo si alt joc de nuante: direct, abrupt.