Am inceput seria Rodica Ojoc-Brasoveanu cu acest volum de povestiri. Am ramas cu un sentiment de foame in urma unora dintre povestiri. Poate o a doua lectura mi-ar fi indicata pentru a-mi apropria pe deplin atmosfera lor. Silul autoarei insa m-a cucerit (probabil era de astepatat).
Nu pot trece pe langa arta portretului pe care am remarcat-o la cateva personaje, din povestiri diferite. Porterete facute precum pozele din albumul de familie: un aer familial, intre amintire si necunoscut. Si probabil am acest sentiment de familial pentru ca, din cate am citit pe undeva, sunt povestiri inspirate din viata reala. au fost doua trei povestiri care m-au trimis cu gandul la doi trei cunoscuti.

Cand de dragoste, cand de reverie, si cu un pic de melancolie pe ici pe colo, sunt povesti scrise cu o simplitate a literei fermecatoare, povesti despre destine, decizi si trairi si iubiri.

Am ramas cu in minte cu niste culori un pic prafuite, un filtru sepia, lemn de nuc, gri de asfalt si pe ici pe colo imprimeu floral.